În luna august a acestui 8 artiști au petrecut o săptămână în cadrul Spitalului de Psihiatrie Voila din Câmpina, într-o rezidență artistică organizată de Indie Box în cadrul programului de terapie prin artă mind-moving. Principalul obiectiv al experienței a fost de a pune bazele pregătirii unei instalații performative care să ilustreze multiplele perspective ale tulburărilor sănătății mentale și provocările nevăzute ale celor care trec prin acestea.
Instalația performativă a fost accesibilă publicului din București în perioada 22 – 28 noiembrie, iar în perioada 2 -9 decembrie a fost găzduită în Norvegia, la Trafo Kunsthall, din Asker. Am povestit mai multe despre importanța terapiei prin artă, proiectul mind-moving și instalația performativă, direct cu Cristina Lilienfeld, cea care semnează, alături de Alexandra Bălășoiu, coregrafia instalației performative.
Cum și când a început pentru ține îmbinarea coregrafiei cu proiecte cu impact în zona de terapie? Înainte de mind-moving ce ai mai făcut în această zonă?
Pentru mine dialogul dintre cele două domenii a fost întotdeauna unul organic ca urmare a studiilor în coregrafie și psihologie pe care le-am efectuat în paralel. De fapt, întotdeauna când sunt invitată să mă autodefinesc ca artist pun accentul pe această conexiune a terapiei cu dansul și pe punțile pe care le-am creat în ultimii 15 ani de când am terminat cele două facultăți. Dansul a devenit o parte din viața mea atunci când am conștientizat nevoia de a-mi exprima propriile emoții, uneori greu de conținut și de pus în cuvinte, iar în ultima perioadă cred din ce în ce mai mult în această super-putere a dansului și în faptul că el poate deveni o „cârja” sau o „portavoce” pentru cei vulnerabili și nu numai. Înainte de acest proiect, în care cred cu tărie, am avut o serie de proiecte care îmbină zona terapeutică cu dansul atât pe partea de ateliere cât și pe partea de creație și performance, însă niciodată nu au fost adresate unui public specific ca cel din spitalele de psihiatrie și tocmai acest aspect face proiectul de față atât de special pentru mine.
Cum a început implicarea ta în proiectul mind-moving și care a fost pentru tine cea mai intensă etapă a sa?
M-am bucurat tare când am primit invitația din partea colegelor mele, Alexandra Bălășoiu și Loredana Larionescu, să particip în calitate de coregraf al instalației performative care s-a desfășurat la final de noiembrie Rezidența BRD Scena9. Îmi este greu să aleg o singură etapă, deoarece pe parcurs au apărut diferite trăiri intense și am decantat experiențe de viață, nu doar de lucru, extrem de relevante. Rezidența de creație de o săptămână, în spitalul de psihiatrie Voila din Câmpina, a avut un impact puternic asupra mea pentru că am avut ocazia să cunoaștem oameni cu adevărat interesanți și în special să trecem dincolo de propriile bariere și prejudecăți. În întâlnirile noastre cu pacienții am descoperit oameni cu adevărat speciali și am ascultat povești de viață, încercând să oglindim și să conținem priviri pătrunzătoare și corpuri agitate, dincolo de diagnostice și etichete, în așa fel încât să înțelegem cu adevărat, atât cât avem puterea. Am înțeles cât de important este mediul/ comunitatea/ rețeaua socială în tot ceea ce înseamnă sănătate psihică și cum singurătatea și izolarea, care vin la pachet cu traume, pot împinge pe oricine dincolo de limita sănătății. Am văzut cu ochii noștri nevoia de contact, atât de intensă, precum și cât de importantă este exprimarea artistică prin orice mijloace pentru menținerea unui echilibru.
Apoi, în egală măsură, m-am bucurat de perioada de creație de două luni și jumătate alături de niște performeri extraordinari: Alexandra Bălășoiu, Diana Spiridon, Cătălin Diaconu, Cătălin Munteanu și Denis Bolborea, cu care am explorat la modul cât mai profund și somatic relația noastră cu tulburările psihiatrice. Am tatonat și cercetat, cu o atitudine de curiozitate și deschidere, care este experiența individuală a acestui fenomen și cum afectează ea individul la nivel corporal, emoțional, rațional și în special cum ne putem crea stări psihice în care să plonjam.
Pe lângă lucrul cu corpurile noastre am avut bucuria de a citi, a asculta și de a vedea multe materiale în legătură cu această tema, ceea ce în lumea noastră artistică, de multe ori aflată într-o luptă cu timpul scurt și lipsa resurselor, este un privilegiu de care m-am bucurat cu toată ființa.
Care ți se pare că e cea mai importantă temă pe care o aduce în atenție mind-moving? Care e miza ei?
mind-moving este o chemare la empatie care provoacă publicul să intre mai adânc în mintea persoanelor care trăiesc cu tulburări psihice, pentru a înțelege și a simți dintr-o perspectivă personală. Cred că doar atunci când reușim să ne descentrăm și să simțim lucrurile pe propria piele se produce destigmatizarea cu adevărat. Boala psihică este considerată una dintre cele mai „înspăimântătoare” stări, una care a atras după sine de-a lungul secolelor diferite tipuri de stigmat lucrurile agravandu-se odată cu dezvoltarea erei industriale și a mijloacelor de producție, individul cu tulburări psihiatrice fiind considerat mai puțin productiv și, în consecință, inutil pentru societate (Nobody’s Normal – How Culture Created The Stigma Of Mental Illness – Roy Grinker). De asemenea, diferite culturi au înțeles în moduri diferite boala psihică, iar culturile unde tulburarea este înțeleasă nu că o problema individuală, ci că o responsabilitate și o cauză a societății ca rețea de suport, sunt cele unde stigmatul este mult mai scăzut și integrarea diversității neurologice mult mai organică. Societatea vestică se schimbă și ea treptat și începe să facă loc diversității, însă suntem încă departe de acest deziderat și mi-aș dori ca acest proiect să pună și el o cărămidă în construcția unei societăți mai tolerante, empatice și primitoare.
Cum ți se pare că a fost primită inițiativa? M-ar interesa, din perspectiva tuturor părților implicate: pacienți, medici, autorități, opinie publică.
Au fost locuri unde am fost primiți cu deschidere și implicare precum cele două spitale de psihiatrie partenere: spitalul Voila din Câmpina cu care avem o colaborare de lungă durata și spitalul Eftimie Diamandescu din Bălăceanca. Au fost însă și locuri unde ușile au rămas închise către orice tip de inițiativă indiferent de cât de benefică am consideră noi intervenția. Acolo unde am fost primiți efectele pozitive s-au simțit imediat prin reacțiile de bucurie ale pacienților precum și ale medicilor care au observat o îmbunătățire a stării pacienților.
În cadrul proiectului s-au desfășurat 48 de ateliere, în 2 spitale de psihiatrie din țară. Vorbim despre terapie prin dans, pictură și fotografie. Ai observat anumite particularități de răspuns din partea pacienților, în funcție de tipul atelierului? Ce ne-ai putea împărtăși din etapă de desfășurare a atelierelor?
Pentru noi a fost important să avem un tip de continuitate pentru că știm că oricât de frumoasă ar fi o experiență precum un atelier de dans terapie, acesta este doar o picătură într-un ocean și singurul mod în care se poate produce o schimbare reală este constantanța. De aceea intrăm deja în al 3-lea an de colaborare periodică cu spitalul de psihiatrie Voila, anul acesta având o regularitate mult mai mare datorită proiectului de față.
Cu ocazia evenimentelor susținute la spital am simțit conexiunea cu cei prezenți și am observat cum expresiile de pe fețele lor au devenit din ce în ce mai pozitive și relaxate cu fiecare moment de muzică și mișcare. Feedback-urile și discuțiile pe care le-am avut ulterior au confirmat ceea ce observasem, și anume bucuria de a ieși din rutina tratamentului zilnic și puterea artei de a conecta la propriile surse vindecătoare. În atelierele de dans-terapie, art terapie, fototerapie precum și cel de meloterapie, efectuat în rezidența de creație, am avut grupuri mixte de participanți cu diagnostice diferite. Alături de echipa mixtă de artiști și terapeuți am folosit diferite tehnici pentru a activă corpul și mintea, a liniști, a ușura relaționarea interpersonală, sau a lucra la nivel simbolic, în special prin intermediul desenului, pentru conștientizarea nevoilor.
În august ai petrecut o săptămână în spitalul de psihiatrie Voila, din Câmpina, alături de alți artișți, în cadrul unei rezidențe care a pus bazele instalației performative din cadrul mind-moving. Ce te-a marcat cel mai mult?
Da, într-adevăr, ultima săptămână din vară am petrecut-o la spitalul de psihiatrie Voila din Câmpina alături de un grup mixt de artiști cu interese interdisciplinare în așa fel încât dansul, muzică, fotografia, terapia s-au amestecat în moduri neașteptate. Pe lângă artiștii din România cu care am mai lucrat în trecut și cu care se creează de fiecare dată o atmosferă de lucru foarte creativă, întâlnirea cu Stina, muziciană din Norvegia, s-a dovedit a fi fructuoasă și inspirațională, atât la nivel artistic, cât și personal.
Printre întâlnirile care ne-au marcat procesul de lucru, dar și la nivel personal sunt: o serie de întâlniri cu un pacient care scrie poezii cu o forță incisivă de a radiografia cele mai profunde trăiri și ale cărui povești de viață și lupta cu statutul de om al străzii evidențiază încă o dată necesitatea unei comunități suport, mai multe interacțiuni cu o pacientă a cărei nevoie de contact uman real, dincolo de orice nivel superficial, m-a făcut să înțeleg mecanisme ce țin de integritatea psihicului, limite, control și autocontrol. Multe alte întâlniri cu persoane mai funcționale sau mai puțin funcționale m-au făcut să mă dezbrac ușor de propriile prejudecăți legate de boală psihică și să încerc să cunosc persoanele din spatele diagnosticelor.
Totodată, am avut laboratoare zilnice alături de echipa artistică în care am desfăcut concepte ce țin de sfera bolii psihice, am lucrat la nivel somatic prin exerciții și mecanisme de stimulare a unui nou limbaj de mișcare, desen, muzică, scris, fiecare propunere fiind infuzată de relația cu locul în care ne aflăm.
Cu ce mesaj speri că au plecat acasă cei care au vizitat expoziția performativă?
Mi-ar plăcea dacă oamenii ar da mâna cu propria lor „nebunie” și ar ieși din expoziție un pic
transformați de această întâlnire. M-aș bucura dacă s-ar prăbuși o parte din zidurile care ne despart și am înțelege că „nimeni nu este normal” și avem responsabilitatea, ca societate, să facem loc pentru toate manifestările și în același timp să creăm un mediu vindecător. Cred în puterea atingerii, a suportului, a colectivului și acesta este un alt mesaj cu care aș vrea să plece publicul.
Ai în plan și alte inițiative care să promoveze terapia prin artă?
Ne dorim în primul rând continuarea acestui proiect și în anul viitor în alte orașe din România precum și în alte țări și vom face demersuri în această direcție.
De asemenea, unul dintre proiectele semnificative de anul acesta care se situează la granița dintre terapie și artă este proiectul Cancer, coregrafiat inițiat de colegul meu coregraful Cosmin Manolescu pe un text de Cătălina Florescu care include un spectacol însoțit de un atelier destinat pacienților cu cancer. Acest proiect care a avut premieră anul acesta în București și la New York va continua și anul viitor cu o serie de evenimente în diferite orașe din țară.
Pe lângă acestea, pregătesc alături de colegele mele artistele Valentina de Piante și Alina Ușurelu două proiecte cu puternice valențe în zona de terapie, deși ele nu se adresează unui public vulnerabil in mod specific. Primul proiect, ROOTS, vorbește despre legăturile transgeneraționale și conexiunea noastră cu strămoșii, în timp ce al doilea proiect, Despre Ploi, Râuri, Șuvoaie… are în prim plan valențele vindecătoare ale apei dintr-o perspectiva antropologică. Va așteptăm cu entuziasm și deschidere în noul an!
Cristina Lilienfeld, de la 1+1=1 la mind-moving
Cristina Lilienfeld s-a născut în 1984 în București. A studiat coregrafia în cadrul U.N.A.T.C. și a absolvit în anul 2008 cu lucrarea de licență “1+1=1”. Concomitent a studiat psihologia la Facultatea de Sociologie – Psihologie în cadrul Universității Spiru Haret, urmând apoi studii de formare în psihoterapie experiențială în cadrul S.P.E.R. (deține un atestat de consilier psihologic din 2010).
A dansat în numeroase proiecte coregrafie de la absolvirea facultății și până în prezent, printre care The Line (prezentat la World Expo Shanghai în China, creat de Alexandru Darie și coregrafiat de Cosmin Manolescu), Orfeu and Euridice (regizat de Alexandru Darie, la Teatrul Bulandra, București), Between fact and fiction, Harta corpului, Moving fields, Alienation or the Desire for Intimacy, În căutarea corpului pierdut.
Din anul 2010 predă cursuri de dans contemporan adresate adulților neprofesioniști, cursuri cu o puternică componentă de dezvoltare personală și care utilizează mai multe tehnici din „umbrela” de discipline somatice, iar în 2016 a deschis cursurile și către categorii mai mici de vârstă. De asemenea, este unul din promotorii tehnicii de Contact Improvisation în București, prin ateliere susținute în colaborare cu Virginia Negru și Joel Silva, organizarea de jam session uri și organizarea unor ateliere cu profesori din toată lumea
FOTO: Cristina Matei, Cornel Putan
