În timpul facultății a crezut (sincer) că va fi cel mai bun jurnalist din țară. După o vreme a decis că nu e peisajul care i se potrivește, așadar s-a îndreptat spre zona cu care cochetase în copilărie, când developa filme foto în baie alături de tatăl său.
După un scurt parcurs prin televiziune, a trecut în zona de producție video independentă. Momentul cel mai important a fost în 2007 când a început să lucreze cu Șerban Georgescu și cei din jurul lui, echipa care avea să devină în scurt timp Kolectiv. Începând de atunci a navigat împreună printre proiectele clienților, găsind timp însă și pentru proiecte artistice. Primul film documentar realizat – „Varză, cartofi și alți Demoni” – l-a ajutat să înțeleagă care e zona care-l atrage cel mai mult. Au urmat „Jurnalul familiei -escu” și „Cazul inginerului Ursu”. Așa cum chiar Bogdan spune, fiecare dintre aceste filme l-au ajutat să înțeleagă mai bine viața și l-au adus în preajma unor oameni extraordinari, fiind în cele din urmă cea mai mare răsplată.
Bogdan Slăvescu își pune amprenta acum în „Pâinea noastră cea de toate zilele”, cel mai nou documentar al regizorului Șerban Georgescu și a intrat recent în cinema, în câteva orașe din țară.
Pre-producția lui a durat mai bine de 3 ani și este la bază, o poveste despre supraviețuire. Atât supraviețuirea uneia din puținele afaceri sociale din România, cât și a celor care lucrează acolo. Angajatele brutăriei MamaPan sunt femei fără posibilități materiale, aflate la baza piramidei sociale, femei care vor să lucreze, care se gândesc la asigurări medicale și la pensie, femei care au refuzat statutul de „asistat social”.
Bogdan Slăvescu face echipă cu Șerban Georgescu de aproape 20 de ani. Am povestit cu el, imediat după lansare, despre ce a însemnat întreaga experiență de filmare, despre momentele din spatele obiectivului de filmare, precum și despre ce și-ar dori să ia oamenii acasă din această poveste. Răspunsurile, în rândurile de mai jos.
Mai bine de 3 ani, tu și Șerban ați revenit la MamaPan pentru a documenta povestea din spatele afacerii sociale, dar mai ales poveștile femeilor care lucrează acolo. Îmi poți povesti puțin despre acest proces?
Am lucrat împreună cu Șerban inițial la reclama de unde a pornit ideea filmului – atunci le-am văzut prima oară pe fete, atunci am luat contact cu ele și a fost într-o cu totul altă atmosferă decât ceea ce a urmat. Cum zice și Șerban în deschiderea documentarului, pentru reclamă lucrurile au mers destul de tipic lumii cu care noi suntem obișnuiți: lumini, echipă mare, make-up, scenariu, planificare brici. Nu a părut nimic ieșit din comun, fetele erau foarte amabile, un pic timorate, ca oricine care nu e actor de profesie în fața camerei, noi eram mulți, o echipă tehnică mare, era un spot pentru o campanie de comunicare. Așa că eu nu am găsit nimic în acel moment ca fiind diferit de alte momente de acest gen, la care mai lucrasem. La ceva timp după ce s-a terminat filmarea, a venit la mine Șerban, mi-a zis că a vorbit cu Irina, că el este foarte impresionat de povestea ei și de ce se întâmplă acolo și că ar vrea să o documentăm.
Irina ne spusese din start „ok, eu vreau, daaaar… cel mai important e să vorbiți cu fetele, să luați acordul lor.”. Ea le-a pus în temă și ele inițial au refuzat. Atunci a apărut ideea că le vom filma astfel încât să nu li se vadă fețele… ceea ce pentru omul care lucrează în zona de imagine, este ceva destul de atipic și provocator. Am marșat pe faptul că ele sunt mult timp în mișcare, fac multă muncă fizică, mi-am făcut un plan inițial, am încercat să vedem care sunt acțiunile pe care le fac zi de zi, astfel încât să-mi pot creiona un plan de filmare și da… am început să filmăm oameni fără chipuri.
Primele săptămâni de filmare au decurs aproape la fel: veneam, ne găseam un loc în care să fim cât mai puțin intruzivi și începeam să filmăm cadre-detaliu (mâini, aluat) sau siluete în distanță sau contre-jour, tot ce se putea astfel încât să nu dezvăluim identitatea fetelor. Dar ușor-ușor lucrurile s-au schimbat. Prezența noastră repetată acolo a creat clar legături, pentru că evident existau și momentele de pauză, lucrurile mărunte și omenești – ieșit la o țigară, mâncat împreună, povești despre cum ne-a fost ziua.
După cât timp ați început să simțiți mai multă deschidere din partea lor și ce anume crezi că a ajutat ca această deschidere să se producă?
A durat ceva ca acest lucru să se întâmple, cred că undeva pe la jumătate de an în care noi am fost acolo constant. Uneori mergeam o dată la două săptămâni, alteori de mai multe ori într-o săptămână… Au fost foarte multe zile în care scoteam camera, dar nu filmam niciun cadru. De fapt, camera era acea „prezență-cheie” cu care ele trebuiau să se obișnuiască. După ce ne-au asimilat pe noi, provocarea mare a fost să se întâmple la fel și cu camera de filmat. Andreea, de exemplu, mă întreba des când mă vedea: „iar ai venit cu chestia aia neagră să mă chinui?”. Era vorba ei preferată. Pe măsură ce înaintam în proiect, vizitele mele au devenit tot mai frecvente. Ideea se conturase, lui Șerban îi devenise foarte clară direcția în care merge filmul și atunci știa ce avem nevoie să filmăm. Așa că a urmat perioada în care eu am mers acolo cel mai des, mergeam și duminicile – pentru că da, fetele lucrau, iar pentru noi era o zi liberă, în care nu aveam alte angajamente, așa că mergeam la fabrică și stăteam program full cu ele. Ca să nu stau degeaba și ca să se poată construi o legătură între noi am început să le ajut la treabă. Nu făceam lucruri foarte complicate, nu intram în procesul de panificație propriu-zis, evident, dar le ajutam cu căratul produselor, ambalarea lor. La un moment, în mod natural, mi-am dat seama că am intrat într-o legătură foarte strânsă – povesteam despre copii, despre familii, ajunsesem să ne știm între noi copiii după nume, ce mai fac la școală, ce note au luat, ce trăznăi au mai făcut.
Ai o zi anume de care-ți aduci aminte din acești ani? Poți da câteva detalii din culise?
Cel mai impresionant moment pentru mine a fost într-o seară când eram cu Andreea și așteptam să se încheie tura, să închidem fabrica și eventual să o duc acasă, în serile în care terminam târziu și era foarte întuneric obișnuiam să fac asta. În seara aceea o sună disperată Luminița, care fusese pe tură de dimineață, o văd pe Andreea că se schimbă la față, închide, și-mi zice foarte hotărâtă: „trebuie să mergem, Luminiței i-a fugit fata!”. Eu știam că Luminița și fiica ei trec printr-o perioadă mai dificilă – fata adolescentă, mama cu atitudine tip „mână mai de fier” ca să o protejeze de mediul din jur, mai aveau tot felul de discuții, dar nimic ieșit din comun. În 10 minute am închis fabrica, ne-am suit în mașină, am forjat până în zona Piața Progresu și, fără să mai discutăm cu Luminița la telefon, de cum am ajuns ne-am întâlnit cu ea în fața blocului – răvășită, în capot, cu părul vâlvoi, agitată. Ideea e că nu s-a întâmplat nimic tragic, lucrurile s-au rezolvat, a rămas doar o neînțelegere de familie. Dar foarte importantă în acea seară a fost toată emoția care s-a transmis între noi și faptul că a fost clar în acel moment că nu mai sunt „băiatul care filmează”, ci parte din gașcă, din „familie” – Andreea a avut încredere în mine să mă implice, Luminița și-a deschis sufletul în fața noastră în seara aia, a povestit despre tot ce simțea atunci și toate lucrurile cu care se confrunta. Adică s-au întâmplat lucrurile exact cum s-ar întâmpla între prieteni. Apoi am remarcat în toate interacțiunile ulterioare că ori de cât ori Luminița avea un moment în care-și manifesta mai deschis afecțiunea față de mine spunea: „păi nu ești tu fratele meu?!”. Au urmat multe alte momente, s-au legat multe amintiri. Și la Adriana am fost acasă de mai multe ori și primirea era tot ca în sânul unei familii: „stai jos, hai să-ți pun să mănânci”, d-astea.
Ce anume ți s-a părut cel mai dificil de documentat, de abordat în contextul mare al poveștii?
Mie cel mai greu mi-a fost să intru în casele lor. O dată din cauza reținerilor mele personale legate de spațiul privat al oamenilor, iar apoi pentru că fetele nu aveau acasă situații într-atât de liniștite sau echilibrate încât să le permită să-și deschidă ușile fără niciun fel de probleme. În primul rând mi s-a părut foarte greu să le rog să facă asta, iar apoi, când ele au acceptat, mi-a fost foarte greu să găsesc soluții prin care să le fac să uite că sunt acolo, să poată face abstracție de mine. În secvența din documentar, de la Andreea de acasă, se vede cât era spațiul în care locuia alături de cei 3 copiii ai ei – era efectiv o cameră și atât, nu exista niciun loc în care să te poți ascunde. A fost nevoie să improvizez unde anume pun camera, cum anume filmez, astfel încât să avem o secvență autentică de familie, una care să nu fie alterată de intruziunea cuiva din exterior. Astfel a luat naștere secvența aceea de dimineață, cu copiii, care e filmată cumva remote, eu fiind, de fapt, afară. 😊 De la un punct încolo, însă, până și copiii Andreei se obișnuiseră cu mine și erau fericiți când veneam, voiau să ne jucăm, lucrurile s-au relaxat. Dar da, clar bucățile acestea de intimitate în sânul familiei au fost cel mai dificil de documentat.
Ce ți s-a părut că obiectivul camerei nu a putut reda așa cum ai văzut / simțit în interacțiunea live din acești ani?
(răspunde după un timp mai mare de gândire)
Cred că fix legătura aceasta care s-a creat între noi și ele. Asta nu poți arăta în film – ce se leagă între oamenii pe care-i filmezi și tine. Oricum nu despre asta este filmul, nu e despre CUM ne conectăm noi la oamenii cu care lucrăm. Dar deși nu poți spune că se vede, cred că se simte… Dacă povestea reușește să transmită suficient din emoția pe care tu ai încercat să o surprinzi, asta se datorează doar faptului că tu ai reușit să te conectezi la oamenii aceia suficient de bine încât ei să se deschidă fără niciun fel de probleme.
E ceva mai mult din poveste care ți-ai fi dorit să surprinzi și pe obiectiv și nu s-a putut?
Nu. Nu cred că există ceva din lucrurile care se pot arăta și se pot spune în film, care să fi rămas nedocumentat. Altfel, sunt un milion de lucruri care nu se pot spune, nu se pot documenta și care sunt acolo unde trebuie – în sufletul meu, în sufletul fetelor și în relația dintre noi.
Pe parcursul filmărilor, care s-au întins destul de mult timp, tu cu Șerban ați deviat în strategia de filmare, de abordare? Și dacă da, în ce măsură, cum?
A existat din start un concept vizual pe care l-am agreat amândoi și pe care am reușit să-l păstrăm. Forma în care am făcut-o s-a modificat puțin, pentru că așa cum ziceam la început, am pornit filmările de la ideea că noi nu vom filma chipurile acestor femei, lucru care nu a rămas așa.
Cele mai multe cadre din film sunt filmate din spatele unor obiecte, cu amorsă. Tot timpul camera este în planul 3 sau 2 față de subiect, există în permanență ceva care se interpune între cameră și personaje. Asta pentru că am vrut să fim cât mai discreți, aproape că ne ascundeam după anumite obiecte pentru a nu interfera cu ceea ce se întâmpla, dar și pentru că acesta a fost conceptul vizual al filmului – ca privitorul, în sala de cinema, când se va uita la film, să fie ca un fel de martor invizibil, care le observă cumva obturat pe aceste femei. E o metaforă, practic, pentru status quo-ul din societate: bula lor care nu interacționează cu bula noastră, noi care avem foarte puțin contact cu aceaste categorii sociale. Asta ne-am dorit să transmitem și prin estetica filmului – că există această ruptură și că atunci când avem șansa să ne întâlnim cu ele, să le vedem, să le observăm, e mereu un fenomen mediat, există mereu ceva între noi și ele. Acest concept l-am păstrat de la început la final. În film se vede o evoluție a apropierii de ele – camera vine un pic mai aproape, gradual, începem să le deslușim chipurile, le vedem cu totul, până când ajung să vorbească privind direct în cameră. Evoluția asta o simți și se petrece la fel cu fiecare personaj – iar aici mă refer la Andreea, Luminița și Adriana, deoarece Irina și Corina, fondatoarele MamaPan, au acceptat și și-au asumat de la început să fie vizibile, cum sunt și în viața de zi cu zi.
Cum a fost când s-au terminat filmările? După o perioadă așa de lungă în care deveniseră, practic, o obișnuință pentru voi vizitele la MamaPan, după toate aceste experiențe pe care le-ați trăit împreună, cum a fost să ajungeți la final?
Ne apropiam de finalul filmărilor, mai aveam puțin, știam deja că suntem aproape gata în a avea tot ce ne trebuia pentru a trece în montaj și am ieșit să filmez niște cadre cu Irina. Iar ea, foarte directă și foarte dintr-o bucată, exact așa cum o poate vedea toată lumea în film, a început acest dialog cu mine: „Văd că te-ai conectat foarte bine cu fetele, că aveți o relație foarte apropiată…”. „Da”, i-am zis eu, „și mă bucur foarte tare de chestia asta, e cea mai mare realizare a mea.”. Iar ea a continuat: „OK, și când se termină filmul, ce faci?”. Și a fost pentru prima dată când am simțit un gol în stomac, când am realizat cu adevărat că urmează să ajungem și la acest punct și că va trebui să mă gândesc cum gestionez lucrurile. Am respirat foarte adânc și i-am zis: „Cu siguranță o să mai vin o vreme pe la fabrică și după ce terminăm filmările, nu închidem brusc, o să ne despărțim ușor-ușor, dar sigur ne vom mai întâlni și apoi, chiar dacă nu atât de des.”. Ceea ce nu realizam în acel moment era că eu urma să mai merg la fabrică încă un an și jumătate… Nu la aceeași frecvență, dar am continuat să merg. Nu mai aveam cameră, dar mergeam să mă văd cu fetele, să aflu ce mai fac, să le mai ajut.
Finalul filmărilor s-a suprapus și cu una din perioadele de pandemie, de lock-down, când toată vânzarea produselor se producea prin livrări. Iar Irina m-a sunat într-o zi și m-a întrebat dacă le pot ajuta, pentru că nu mai făceau față. Nu avea cum să angajeze atunci pe cineva, era foarte dificil cu tot protocolul de izolare și condițiile pe care trebuia să le respectăm atunci. Iar eu nu am ezitat, pentru mine a fost oricum o experiență incredibilă – fix în perioada în care toată lumea era foarte stresată și stătea închisă în casă, eu am avut o libertate de mișcare fabuloasă, în tot Bucureștiul, livrând produsele lor. Mergeam, echipat cum se cerea (mănuși, mască, tot tacâmul), luam de la fabrică pâinea ambalată de fete și o duceam oamenilor pe la uși. M-am încărcat cu enorm de multă energie pozitivă în perioada aia, altfel neagră – toți mă primeau cu bucurie cu produsele și îmi urau de bine („să vă dea Dumnezeu sănătate!”, „sunteți minunați!”). Aproape că mă simțeam un impostor, pentru că eu nu făceam partea grea, eu doar mă duceam și luam produsele făcute de fete și le livram. Iar acest pretext a fost, de fapt, apoi un cârlig bun de a menține legătura și relația cu ele, pentru că Irina m-a mai rugat și ulterior să le ajut cu livrările, după ce a trecut pandemia, în momentele mai complicate sau mai aglomerate pentru ele.
Ah, iar cea mai simpatică chestie pe care am trăit-o a fost la ceva vreme după ce terminasem cu filmările. De-a lungul timpului, din cauza situațiilor pe care le aveau fetele acasă, le-am mai ajutat cu diverse lucruri casnice, dar mai tehnice – gen să schimbe o priză, un întrerupător, să tragă un cablu etc.. După filmări, Luminița m-a mai sunat o dată sau de două ori să o ajut în garsoniera unde stătea și unde avea tot felul de complicații cu partea electrică. Într-o zi am văzut că mă sună iar, am răspuns crezând că s-a ars din nou o siguranță sau ceva similar și are nevoie să o ajut cu asta. Dar ea, foarte timid, se adună să-mi spună că urmează botezul nepotului ei și și-ar dori mult să le fac niște fotografii. A fost extrem de drăguț întreg momentul, am mers și le-am făcut fotografii la Biserică și Luminița era extrem de mândră că „a venit un domn fotograf pentru noi”.
Cu ce mesaj ți-ai dori să plece lumea din sala de cinema, după ce vede documentarul?
Filmul nu e unul didactic, dar sunt multe mesaje cu care cineva poate pleca din sala de cinema, sunt multe straturi pe care am reușit să surprindem. Dar dacă ar fi să aleg unul, cel mai important pentru mine… cred că ar fi cel pe care i l-am transmis fiului meu după toată experiența asta, care era mult mai mic când am început eu filmările. Pe măsură ce eu însumi le descopeream pe fete și felul lor de a fi și condițiile în care trăiau… realizam că și eu am trăit într-o bulă, chit că am avut în viața mea experiențe mult mai variate decât au șansa mulți oamenii să aibă, accesând mai multe etaje ale societății. Descopeream o zonă unde nu avusesem acces, o zonă cu oameni despre care nu știam cum trăiesc și cum gândesc. M-am bucurat foarte mult că am reușit să accesez și această zonă, care până atunci era gri pentru mine, și să descopăr ce oameni minunați se pot ascunde în ea, dar pe de altă parte conștientizam distanța asta mare care este între ei și noi – o distanță nu doar economică, ci și de idealuri și năzuințe. Și mă duceam acasă și îi spuneam mereu copilului meu: „trebuie să înțelegi că există pe lumea asta oameni care trăiesc cu totul altfel decât trăiești tu. Nu e ceva ce trebuie să judeci, nu e ceva din care să faci un mare caz, dar trebuie să înțelegi că există și altceva față de felul în care tu ai avut șansa să experimentezi viața.”. Iar ăsta cred că ar fi punctul de plecare pentru a putea dobândi deschiderea de a descoperi acest tip de oameni, de a vedea cât de extraordinari pot fi și de a lăsa prejudecățile la o parte.
