DEMILIOANE.RO

EXPERIENTE, OAMENI, LOCURI, STIRI #DEMILIOANE

Superiorul inferior

La finalul unei zile încărcate, încheiată cu o veste #demilioane (la propriu) despre care voi scrie mâine, am zis că este cazul unui răsfăț cu lucruri nesănătoase, dar gustoase. M-am oprit la un fast food de la colțul străzii, am așteptat cuminte la coadă și am luat cele mai bune bucăți de pui crispy, nerăbdătoare de întâlnirea cu un sos de usturoi concentrat.

Cât am așteptat, am avut plăcerea să descopăr un episod trist, care rezumă perfect involuția la oraș.

Înainte, o scurtă poveste. La țară, pe ulițele care sunt din ce în ce mai goale și cu multe case abandonate, încă își găsesc locul țărani autentici. Adică oameni care muncesc pământul, au grijă de animele și formează o familie extinsă în comunitatea lor. Invariabil, în sate ajung să fie câteva familii care însumează grade de rudenie pentru care nici dicționarele n-au destule pagini. Dar dincolo de încrengătura asta, care cere ca unii să fie atenți cu ceilalți și să-și cântărească faptele pentru că oricând pot fi aflate de restul, relativ simplu, există respectul.

Respectul pentru muncă. Pentru că ea pune la finalul zilei mâncarea pe masă, dar și în castroanele animalelor, care ajung până la urmă și ele tot pe masă, dar nu sub forma la care ar visa.

Respectul pentru familie. Oricât de numeroasă ar fi, familia este mereu acolo pentru membrii săi și este reunită în momentele triste sau fericite.

Respectul pentru străini. Pentru că cei care vin în sat duc vestea mai departe și ei fac ca acesta să fie cunoscut ca un loc primitor, cu gospodari, sau unul de ”țărani”, în accepțiunea dată de orășenii care se cred superiori.

Ultima formă de respect este cea care a alimentat legendele despre românii primitori și generoși. Încercați orice sat autentic, nu unul în care s-au mutat orășeni în lupta pentru supraviețuire, și veți simți căldura locului și generozitatea în cea mai pură formă. Mulți dintre oamenii simpli au darul de a fi generoși. Pentru că nu le-a fost alimentată dorința de avuție sau un orgoliu excesiv.  În locurile astea se salută străinii. Străinii salută localnicii. Oamenii își zâmbesc (chiar dacă bârfesc mai mult decât la oraș, pentru că, nu-i așa, ne interesează tot ceea ce fac ceilalți). Dar din punct de vedere al atitudinii publice, la țară este o ”țară ca-n afară”.

Revenim la oraș. Marți seara, în jur de ora 20, în fața fast food-ului de cartier. O domnișoară undeva la 20 și un pic de ani, cu fața abia trecută de chinurile pubertății, dar încărcată de toate machiajele, puse strașnic precum aleile din magazinele de bricolaj unde sunt dispuse 1000 de mostre de tencuială decorativă, vorbea cu ”ubi” la telefon. Timp în care cerea ceva din meniu. Direct, fără a răspunde la vreun salut. Dacă nu făcea asta, nici nu aș fi remarcat momentul. Dar mi s-a activat curiozitatea și am început să urmăresc scena.

În fast food lucrau doi tineri, cam de-o vârstă cu ea. Cearcăne adânci, semn al unei zile lungi de lucru. Unul se ocupa de comanda mea, în timp ce celălat a lăsat ce mai avea de făcut prin local și a venit repede să servească domnișoara. ”Vreau două meniuri cu crispy de piept de pui și cu crispy de aripioare”, continuând discuția la telefon, foarte importantă probabil. Răspunsul venit din fast food întrerupe brusc momentul:

– Te sun eu mai încolo! Cum nu aveți crispy de aripioare de pui? Dar ar trebui să aveți! Eu asta vreau! Nu plec de aici până nu îmi dați…

– Da, avem, după cum vă spuneam, dar nu este încă gata și trebuie să mai așteptați 2-3 minute. Mai puteți aștepta ca să vă servesc?

– Da, stau aici!

Aripioarele dăduseră de uleiul fierbinte și pare că încă nu se săturaseră de baie. Un ritual normal în bucătărie, dar SF-istic pentru cineva care știe că lucrurile trebuie să existe pur și simplu. Totuși, cu un minim de bun simț și un pic de atenție, ar fi înțeles ritualul.

Spectacolul aripioarelor abia începea, iar pentru mine, dorința de a adăuga și ceapă într-o salată i-a dat de lucru colegului, care a fugit repede la bucătărie să toace o jumătate spre fericirea clientului. Între timp au ieșit la aer și faimoasele crispy așteptate de domnișoară. Se termină asamblarea meniurilor, adăugate într-o pungă și vine momentul plății.

– Pot plăti și cu cardul?

– Din păcate, nu merge acum.

– Cuuuum? Trebuia să-mi ziceți! Îmi spuneți acum când ați făcut meniurile? Bine… (pare că vrea să se caute de bani, dar scoate telefonul și cheamă pe ”ubi” să plătească, că e într-un bloc aproape)

Urmează scuze și explicații pe un ton care m-a impresionat, mai ales la un fast food de la colțul străzii (nu stau tocmai în Primăverii), un zâmbet în continuare pe chipul celor doi, și o răbdare pentru care le-aș fi dat o primă pe loc. Ceea ce am și făcut în felul meu. Le-am dat banii pe care îi mai aveam, rugând să îmi dea 5 lei drept rest, ca să nu fiu chiar cu buzunarul gol până când reușesc să-mi rezolv problemele financiare. Am primit un mulțumesc care mi-a făcut seara mai frumoasă.

Și acum ce înțeleg eu din poveste:

Oamenii fac afacerile să funcționeze. Poți avea cea mai strălucitoare firmă și cel mai bun meniu. Dacă oamenii care lucrează acolo nu o fac cu plăcere, pot goni mai rapid clienții decât un șoarece care să-ți alerge printre farfurii.

Când ești nesigur pe tine, cauți să te impui intimidând pe alții. În realitate, poate domnișoara servea și ea la o tonetă ziua, dar seara, pe banii ei, voia să arate că este superioară și comandă. Chiar dacă o face doar la un fast food de la colțul străzii.

Machiajul nu poate acoperi caracterul. Nu poate înlocui un salut și nici nu ține loc de cei șapte ani de acasă.

Obișnuiesc să salut femeile de serviciu și colegii de la pază din clădirea de birouri în care ne-am mutat recent. Între mulți corporatiști, din păcate, puțini fac asta. Prima dată când m-au auzit, unii nu știau cum să reacționeze. Acum unii îmi răspund cu un zâmbet larg, care, pe cuvânt, îmi face acel moment din zi mult mai frumos.

Una dintre problemele noastre este că ne punem pe scări unii față de ceilalți și, cum ne vedem cu o treaptă mai sus, ne simțim instant superiori. Deși tot oameni suntem și tot aceleași trepte le avem la dispoziție. Doar că unii le urcă mai rapid, alții preferă să nu le urce deloc, însă toți putem să alunecăm sau coborâm la fel de rapid pe ele. Și atunci parcă ne-am dori să nu fi fost superiorii inferiori, adică cei care ne-am văzut un pic mai sus, pentru un moment, și asta a însemnat că putem să-i tratăm pe ceilalți ca și cum nu ar conta prea mult.

 

P.S. Dacă ajunge cumva acest articol la cei care dețin Primo Apusului, felicitări pentru echipa voastră și mai ales pentru răbdarea și modul în care au grijă de clienții voștri cei doi colegi de marți seara! Mulțumesc pentru masă!

  • Manu Si Miri Haluca

    Da….credeam ca doar eu imi incep ziua de lucru salutand portarii de la intrare😉
    Deci nu e anormal, imoral si nici nu doare, daca toti ar face asta , nu ?🤗🤗🤗